Intr-o astfel de zi , te poti simti mai sarac. Desi e soare, desi e lumina, desi e vara si e iunie, desi e atata poezie in viata, in lume, in sufletele noastre. Dar este oare aceasta poezie respirata, simtita, traita, acceptata? In fiecare dimineata senina resimt durerea unei clipe care s-a prelins ca o lacrima peste sufletul meu. Clipa aceasta este goala, este saraca, este Alba, pentru ca poarta in ea fiorii inimii si ai mintii lovite de ger.
Intr-o astfel de zi , te simti nefericit. Pentru ca esti mai sarac cu cat afara este mai cald. Pentru ca te strecori afara pe langa zidurile din inima ta , inghetat, dorind sa te incalzesti putin de la razele acestea de soare . Si nu te incalzesti, pentru ca soarele ucide, arde, dar ingheata. Si te retragi, confuz, chircit de durere si, poate, de atata neputinta si de atata instrainare.
Ti-e dor de lumina intr-o astfel de zi. Dar lumina nu vine de la soare, ci din inima . Care inima? Care inimi? Inimile noastre au fost sfasiate demult. Ce senzatie stranie! Intr-o astfel de zi, invaluit in singuratatea ce-ti mangaie clipele te simti strain, sarac, incapabil .
Privesti toate cu povara inimii distruse de… Oare ce distruge inimile ?
Clipa cand pierzi starea de poezie a vietii. Ea este pumnalul rece care opreste un atat de senin suras. Clipa care te trezeste la viata, desi, de fapt, te-a ucis.
Intr-o astfel de zi, devii sau te simti mai sarac pentru ca iti pierzi lacrimile: lacrimile tacute si dure, nepretuita comoara a sufletului.
Si… ca sa nu ranesti pe nimeni prin saracia ta, te retragi intr-un colt al inimii tale, cautand din nou acea stare care-ti ofera, pentru o clipa, poezia.
Te retragi in intuneric pentru a descoperi, din nou, adevarata, lina, neinserata lumina...
